Mihai Leu a decedat aseara la varsta de 56 ani, fiind internat la Institutul Clinic Fundeni.
De peste zece ani era ținut în corzi de o boală grea, dar, până în ultima clipă, a luptat cu demnitate. Mihai Leu – primul campion mondial român la box profesionist . A făcut KO toate greutățile vieții, iar moartea a venit, parcă, doar să-l salute pe un campion care nu a fost niciodată pana aseara înfrânt cu adevărat.
Originar din Hunedoara, Mihai a început boxul in orasul de langa fostele mari furnale. A fugit din țară înainte de Revoluția din 1989 și a continuat cariera în Germania, unde a fost legitimat la mai multe cluburi și a câștigat medalia de aur.
Cred ca am fost printre ultimii jurnalisti, daca nu chiar ultimul caruia i-a acordat un amplu interviu, de cateva zeci de minute, dar si o lectie valoroasa de viata.
L-am contactat în toamna anului trecut pentru un interviu. Mi-a răspuns la primul apel. Ne-am întâlnit la o cafenea din Hunedoara. Fizic era vizibil afectat, dar avea o atitudine de campion pur-sânge. Vorbea cu claritate, cu forță, cu speranță. Parcă se pregătea să cucerească din nou o medalie. Mi-a spus că în viață nimic nu e imposibil. Mi-a vorbit despre cum bunicul lui, din Brăila, l-a îndrumat către box. Mi-a povestit multe despre viata sa de sportiv, cu bune și cu rele.
Singurul său regret? Că nu l-a ascultat pe medicul care i-a spus să nu revină atât de repede în ring după accidentare. Graba de a reveni i-a încheiat cariera prematur.
Dar Mihai Leu n-a fost doar un sportiv. A fost o lecție vie. O oră de discuție cu el mi-a fost de ajuns să mă simt cu 15 ani mai tânăr. M-a făcut să cred că aș putea lua o medalie în orice sport. A fost genul de om care educa prin simpla lui prezență. Prin felul în care vorbea, în care credea, în care spera.
Mihai rămâne o comoară în sufletele noastre. Un spirit de fier, un exemplu de optimism și încredere, un om care, a sădit în fiecare dintre noi, ar fi bine sa se fi prins in toti, o atitudine de învingător.
Odihnă veșnică, campionule!
